Ne întindem peste o câmpie cu ierburi să ne răscolim din tânjiri
eu mă numesc aceea care te așteaptă, ca o pasăre foarte mică, în colțul odăii
când se întunecă mult peste lume și nu rămâne decât dragostea cea mai curată
vărsatu-s-au ulcioarele cu apă, stele peste tot, cât lumea, cât norocul ascultat și-asumat,
ca și cum pustnicii ne-ar începe, să descoasă din gândurile cele mai ascunse și cele mai tainice,
ca să ne dea zor...

Oare îngerii sunt obosiți sub pașii lui Dumnezeu prea bătrân,
care încă naște praf auriu, de-început,
sau Dumnezeu este pasul îngerului care intră peste frumusețea cerului coborât?
oare cine este instanța din care am plecat eu cu tine, mirosind a vin?
ești prea dulce, dragul meu, când penele care au căzut peste pomi seamănă a mătase
pesemne aveam nevoie de o îndemnare ca acelea și de un semn de sus ca să mă arăt lângă stea
unde te-ai așezat, de mândru ce ești, ca să mă aștepți
probabil colbul acesta fulguit să mai ceară și el ceva,
zăpada arsă, prea zăludă, apoi îngăduirea
să mă las îndrăgită acum;
pesemne păsările sunt așa ca el, care vine și care se așază acum să rămână
și pe el îl țin de drag.