Ce scriu eu, uneori, nu e poezie...
Ci un fel de sentiment șoptit din preaplinul
Unui suflet nărăvit la monoloagele
Pe care o inimă în așteptare le îngână delirant

Ce scriu eu, uneori, nu e poezie...
Ci un prelung freamăt de aripă stranie dezvățată de zbor
O nostalgie a unei plutiri spre pasărea măiastră
Ce apare și dispare înainte să ajung la ea...

Unde ești tu, poezia mea adevărată,
Să te pot încrusta cu epitete largi pe suflet?
Să te recompun din nopți albe, din gânduri fugitive,
Din crâmpeiele jupuite de ecourile de sub tâmple?

Vreau să te recit cu glas tare la fiecare privire,
Să-mi fi metafora cu care-mi învălui viața,
Rostirea cuprinsă între respirațiile
Unei rime îmbrățișate

Și avându-te mereu în minte, să mă pot elibera complet
De tot ce sunt eu,
Să te am ca existență zilnică,
Și să mă renasc prin versurile nescrise încă,
dar îngânate deja de tine!