îți imaginezi, poate, în clipa fatidică, un om de zăpadă cu ochiul năpădit de zeamă amară
se va topi, așa prodigios cum este, în soarele plin
își va lăsa jos, în iarbă, trupul și sângele
și-ți vor rămâne doar cei doi bulgări de cărbune, povestindu-ți despre zăpadă
și privirea aceea cu care te-a străpuns, până la oase,
îl vei privi hohotind și murind în plin soare,
vei privi cărbunii ăia care i-au fost nu demult ochi și te va ustura tot corpul
desigur, nu se moare cu o umbelă în mână, o ții strâns, la piept, și nu mori
te apără
cerul îți e tăria și iertarea sublimă

și vei crede atunci că tu ești omul și că dumnezeu este zăpada din care ești făcut
vei înțelege că plânsetul tău îți este destrămarea și moartea
și că dumnezeu plânge o dată cu tine

departe se întinde pădurea de brad și un dumnezeu de brad foarte blând
din plânset nu te ridică decât un dumnezeu foarte blând
desigur, nu se moare cu umbrela în mână
și afară e rece.
oamenii de zăpadă trăiesc.
eu îmi plângeam zăpada și frigul din mine, pentru că nu se moare încă în globuri,
e decembrie și sunt globuri cu sclipiri de argint, și sunt brazi,
poate și oamenii de zăpadă
au mamele lor,
poate și ei au un pom bogat din care se hrănesc cu zăpadă și fruct
și șarpele poate îl au, înghețat.