lumina începe să cânte pe zări noaptea face implozie
umbra, trenă mirosind a pământ prăjitură de-omăt
poeții se buzunăresc de metaforă, ce bun e, Doamne, că nu sunt poet...
ceva epistolă spre nemurire scriu totuși, sunt
vistiernic al apei, pielea cojită a nopții,
un buletin meteo al identității mirării...

uneori infernul îmi excavează în piept
când uit dimineața să-ți duc la pat cafeaua, lumânare pe pâine
când firavele litere îmi dănțuiesc în peniță fără a se uni a cuvânt
îmi zbor creierii prin văzduhul unui vers,
zborul acesta efemer se înfige în înmormântarea clipei prezente,
ce trai are și clipa, săraca...
moștenind amintiri, clipește-n pleoapa lui Mâine