eu ți-am înnodat somnul,
să nu te bucuri de el,
linia ochilor să-ți fie
lizieră între coșmar și otravă,
între viață și moarte,
între mâine și ieri,
brici apăsând carotida
cu o precizie care nu te mai sperie,
așternutul să nu te încapă,
nu te suportă, știu, îți pare
cuib de sticlă pisată,
termitieră în care ți-ai găsit adăpost,
viperă dansatoare sub lună
de care îți e frică perpetuu,
stelnițe intrate sub piele,
să te ardă cât mai aproape de locul
unde sufletul de-a pururi
ți s-a strepezit,
o fântână secată
prin care respiri
pucioasă, neliniște, nervi,
cât mai mulți nervi,
dilatați, șuierători, pulsând vizibil,
ca inimile crescute în afara trupului,
dracule, eu ți-am cusut
pleoapele direct de pomeți,
să lăcrimezi continuu,
din retină în cortex,
felul în care înțelegi că nimic
nu te mai poate consola
e forma prin care simți că trăiești
cu adevărat,
asta te face atât de viu,
e logica ta lipsită de logică,
aerul tău șovăitor și inconsistent,
nu te mai saturi, nu te mai saturi,
să fie în tine numai lumină,
atât de multă
cât să mă vezi atât de frumoasă
și plecată definitiv