asemeni luminii, asemeni grădinilor suspendate e umbletul în trup,
îl îndurăm în inimă, de parcă am mai fi...
respirarea ne curge deasupra destinelor

cu ochii spre cer și umeri în iarbă răbdăm greutatea poverii,
câtă bucurie s-ar simți în veșnicia morții?
pământul își respiră linia vieții din talpă
când pașii noștri se pierd într-o liniște placentară,
altminteri trăim fără noimă în lipsa prezentului.

oare în inimile noastre copacii au rădăcini?

îngerii precum caii dorm în picioare, iubirea doarme cu ochii deschiși
și noi ne privim mâinile, doar atunci
când statuile devin păsări de pradă
iar aripile lor nu zboară, doar retează.

ne simțim sugrumați în dragostea noastră ca-n moarte,
n-avem de-a face cu noi înșine, ne iubim,
până și frunzele toamnei tresar la geamăt, continuu
rămâi cu mine!

pajiștile sunt invențiile pădurilor sterpe,
n-au destui mărăcini, în rest e pustiu

adevărul rămâne nenăscuților martor.