când plouă merge cu capul descoperit
privește spre cer cu gura deschisă
înghite pe rând fiecare nor
când e fericit plutește
l-am cunoscut într-o zi de marți
n-am băgat în seamă ceasurile rele
știam că îmi va spune cândva
ești atemporală
pentru el veșnicia este obișnuință
în momentele fatidice râde
mă insultă
apoi caută în panoplia sa cu femei
îmi aruncă oasele
pe unde mai găsește un loc neocupat
după o vreme îmi înșiră ființa pe o ață
mă pune să-i cânt
și-n sunete lungi își cufundă fața
se hrănește din dulcea pedeapsă
ca un uriaș din visurile rele
când e obosit își ia umbra de mână
și uită de mine
într-o zi și-a adus aminte că l-am lăsat singur
de atunci îmi vorbește rar
pune tăceri albe între noi
îl iubesc negru
și-n zilele cu soț mă gândesc să-i trimit luceferi
pentru atunci când îmi va deschide ușa din nou