Dochia, din cojocele,
Scutură ce-a mai rămas,
Fulgi din iarna de pripas,
Peste câmp cu floricele.

Ghiocelul alb, gingaș,
Tremură îngândurat,
Clătinel și supărat
E pe vântul uriaș.

- Du-te Dochie, în casă!
O certă o rămurea.
Ești de pomină de rea,
De natură nu îți pasă?

Cu fruntița umezită
De la fulgii mulți, hoinari,
Trei sticleți, bătrâni doinari,
Deplâng vremea limpezită.

- Ți-ți-ți, tu, primăvară,
Hai, zâmbește și gonește
Vremea rea ce primenește
De cu zori și până-n seară.

Pune-ți soarele pe creștet,
Florile de câmp în păr,
Râzi cu mugurași de măr,
Și gonește tot ce-i veșted.

Dochia de înciudată,
Nădușită peste tot,
S-a târât haios pe-un cot,
Și a scos de prin covată,
Sită mare și-a cernut,
Toți fulgii ce i-a avut.

Dochie, ce Dumnezeu,
Nu ții cont de versul meu?