i-aș spune lumii: lasă-mă!
dar lumea nu știe de mine,
pe bună dreptate, cine sunt eu,

trecător prin pânzele luminii,
fonem,
consoană,
vocală,
poate-un sclipici,
refexie pe lacrimă,
apă,
sau pe o pojiță
insipidă și fadă de muci
ejectați pe nări în strănut de cascadă.

dau drumul la apa fierbinte în cadă,
sunt îmbâcsit de-ale trăirii mizerii,
și cum nu vreau să-mi fie silă de mine,
pun în scaldă tămăduitoare buruienii.

troscot pun, cimbrișor,și mai pun,
trei frunze de-oleandru, ace de zadă și pin,
coada calului, năvalnic,
roua cerului și-un smoc de pelin...

ca o focă alunec în cadă.
cu burta în sus, ca o vidră, de plăcere suspin...

de-aș fi vrut v-aș fi spus că-s rechin,
imperial pinguin,
dar nu,
sunt un tip care încă nu știe
cât la sută e mort,
cât la sută-i copil.

ce-am vrut să vă spun cu astă tiradă
n-am să știu nicidecum,
știu doar că-s prins în tornadă,
miel, în vârtej nebunesc
ce la paște va fi tăiat.

cu limba-ntre dinți, pe tarabă,
vă voi privi cu ochi spălăciți...

.............................

poeții de azi sunt ca niciodată
cu lirica-n brațe, bieți eunuci,,,