prin downtown îmi încetinesc iar pașii
mereu mirat și zăpăcit
ca un turist ce vizitează prima dată chicagoul
și nu-i deslușește capătul.
zgârie norii din oțel și sticlă
îmi obturează tot soarele dorit
umbrele lăbărțate și împrăștiate haotic pe trotuare
au ceva supraimpresionist în ele...
caut cu privirea soarele și simt
sulițele razelor lui țâșnind din ziduri și zgâriindu-mi retina
un fel de vuiet aud printre clădirile încinse
mașinile
-parcă până atunci anesteziate -
încep să zumzăie, pasarelele să vibreze
și trenurile să pufăie gonite care încotro
într-un du-te vino brownian
oamenii devin cu toții grăbiți și absorbiți de gânduri
un fel de furnici speriate ce se împrăștie pe străzile
din preajma coloșilor cu zeci de etaje.

vuietul crește cu cât mâ îndepărtez de lumină
sunt nevoit să caut căldura departe de umbrele amenințătoare
care par că vor să te întunece iar apoi să te înghită
și ca într-un slow motion, în contrast cu restul lumii,
mă îndrept molatic înspre michigan avenue
unde soarele mângâie lacul albastru și-i sporește visarea
într-o liniște venită de dincolo de ape
m-așez pe o bordură și contemplu surâzător liniștea și zarea
ca un temerar ce a cucerit universul
”departe de lumea dezlănțuită”
și ”mai aproape de cer”
într-un happy-end americanizat
și foarte romanțat