Așteaptă la porți nevăzute
marile înțelegeri din umbră
ocolind calea luminii din timp.

Se așează cu platoșa șarpelui
la trecătorile de cumpănă
prin muntele nebuniei ce stoarce voința
cu paharul să o arunci.

De la o vreme se iscă-n auz
sunetul durerii în creștere
care-mi respiră dulceața cuvintelor
și risipește arome care înrobesc.

Prin piele se scaldă înserarea,
o simt după asfințitul de pajură
cum pune o monedă pe suflet
ca un scut de ochiul viperei.

Impulsul din trup trece-n uitare,
închide cu zăvorul ușa
în care nemernicii dau cu pietre
până-și pierd cu totul puterea.

Apare din ape un răpitor
ce șterge sudoarea din oglinzi
și se duce-n adânc
de tulburele devine limpede.