cum să-i spun altfel neputinței decât viață?
ce-mi împletește lăturalnic gesturi la îndemână
cu care să-mi strunesc tendințele
de-a-mi deșira anapoda prozaicele închipuiri despre lumină

totul se întâmplă doar dacă vrei! (așa ar spune fiecare moment)
și încep ușor și constant cu țipete moderate pe măsura cunoașterii
s-alung impresii false și umbrele de îngeri fericiți
(știind că orice înger cu adevarat fericit nu face umbră)

mă-ntorc înfundându-mă-n mine însumi
convins că totul trebuie să înceapă din interior
și încep să deschid altă rană înghesuind sângele-n vene
pentru a afla ce e bun și ce e rău în sine

încep să cred că cineva știe întreaga poveste și cum se termină
și că sunt o marionetă, dar nu voi da înapoi și-mi zic, că tot ce nu e gândit nu există
trag aer în piept, regurgitez câteva lacrimi și-mi dau seama
că tristețea sufocată în disperare are miros de salivă
scuipată în palmele bătătorite ce s-au prins de coarnele plugului fără să se mai uite-napoi
schițându-mi traseul