Sub călcâiul tăcerii, o inimă geme
prin volburi aiurea zenitul se sparge
le-aș strânge în palme să țes diademe,
cu-acele cioburi frânte pe catarge.

Îmi port lăstărișul de clipe amare
mă strânge în chingă arsura bolândă
din șoapte-aș clădi o mirabilă zare
sub conul de umbră, o lacrimă blândă.

Nu-i oare iubirea punte ne-ntrecută
cu aripa-i albă, nu spală răni crunte,
de ce să desprindem frânturi de cucută
din ziduri de gheață clădite de junte?

De ce să ne frângem în deșertăciune,
orgolii ne poartă prin albii de stâncă
și apoi ne plângem că viața-i genune
că zămisliți suntem în urmă adâncă...

Cum să cerșești drepturi când nu știi să dărui
tu n-asculți pământul și cerul și marea,
când preaplin răstoarnă fară să îi stărui?
Oprește-te-o clipă și simte-i chemarea!

Grumazul să-ți scuturi de recea povară
în iarbă să cauți a zilei grăunță
călcâiul tăcerii în iubire piară
să nu îți pierzi visul ars de neputință.

23-03-18