în căruntul hârtiei sunt uneori emanații finite de grai,
cuvinte cioplite-n vorbă
îți făceai cruce pe bustul tău muntos din pricină de țâțe
timpurile unei clipe inițiau un zeu absurd
în apele lui se scălda cerul tavanului de fum,
acel molcomind din luleaua bunicului în odaie,
broderie sacră de-amintire

acolo, în aducere aminte, sunt un copil cu joaca atârnată de gât
femeie, nu te-aș fi recunoscut de te vedeam pe-atunci
uzi de păcat azi
ne întâmplăm cunoașterea în formele de relief ale umbrelor noastre

cuvintele ne trimit scrisori din pustiu de celuloză
întru ele cucerim teritorii de alb
oșteni de cerneală mor, pavând cu trupul propriu
drumul către învierea-n interiorul următoarei missive
zeul absurd dănțuiește în apele lui,
din ele ies ochii ce vor imerge-n lectură

trudiți de prăbușire-n cuvintele rămase-n casa părintească
luăm forma pernelor sub năvălirea viselor curând
pielea de sidef a hârtiei a căpătat tatuaje arborescente
pasărea-n ram de esență surâde în cântec
noi udăm imnul la rădăcină
înainte de-a adormi scoatem din scorbură păcatul
el ne linge rănile demiurgiei
în decesul provizoriu al umanității noastre