amintește-ți, dragostea miroase a salcâmi părăsiți de păsări,
câtă rumoare îi străbate, câtă frică și câtă sfântă și mare
deșertăciune a deșertăciunilor ascund pe interior,
câtă sfântă și mare nerușinare și tu, ca un fel de umbră de om,
doar emoții și lutul atât de frumos înfiripat și tremurând la atingere,
oprește-te acum și privește-mă, sunt tot aici,
în partea cealaltă a inimii tale, cea care nu se vede,
nu e vorba despre ceea ce memoria poate reține, până unde și cât,
ci de felul în care ne împrumutăm unul-altuia aer, timp,
trecerea peste toate nimicurile, zile și nopți în care atât de aproape lipsești, atât de departe nu-mi ești,
amintește-ți, dragostea e un salcâm crescut în mijlocul intersecției, din orașul acela nebun unde atât de mult ne-am hăituit, biete animale hulpave,
cine să-l înțeleagă, cine să se aștepte la asta și cum să nu te întrebi,
la dracu, ce e și cu ăsta aici