scoicile și melcii uscați în crîngul de lângă malul mării,
muzica tîrîndu-se, înfiorînd iarba sub pașii noștri,
tu și eu, lumea mea fumoasă,
în care te văd doar pe tine,
și cît de greu se trece dincolo de oglinda în care se izbește
lumina lunii,
care moare doar în apa clară și dulce
în ochii de fecioară și ciută

scoicile și melcii uscați și goi,
praful de pe viorile vechi care străbate secole,
tăcerea ta ca o mare frumoasă,
o lume de sare și amar,
iar toți ceilalți doar umbre care cad dintr-un cer într-altul

cine ești?
probabil că nu ai nume, ca și mine
și nu se spun vorbe despre tine,
ești doar o pată de lumină care-mi rănește ochii,
îmi însîngerează buzele...
șoptesc că știu că semănăm,
sîntem perfecți ca în imaginația unui geometru
numai că eu am un fel de mers ticăit, ca o pendulă grea

stau în picioare în lumea mea care caută o alta
departe de sine,
o lume cu sare amară și miere de pădure pe masă
o linguriță de argint cu un nume necunoscut mi se așază în palmă
și un ștergar brodat stă dedesubt