poetul e alambicul timpului său
din borhotul trăirilor extrage esența
la focul tâmplei aburi de gând
condensează în vorbe
în picături de cuvânt
punând-o în șipuri de vers
alcool rafinat poezia

cum nu-i monopol și liberă-i voia oricui
pe fiecare petic de pământ
e imposibil să nu vezi
fumegând câte un alambic

ca materie primă unii folosesc
vinul bețiilor vieții
alții fructele copacului de vise și fantezii
dar mulți sunt falsificatori
fierbând zahăr cu mămăligi
sau și mai și
pufoaica ținută-n rahat

consumatorii nu știu
sunt prinși de preț și reclame...
până la urmă fiecare după poftă plăcere și pungă
e treaba lui...

rachiul meu e din zmeura vieții
sfârcuri de țâțe ce-a fremătat sub sărut
nu se bea dintr-o dată
trebuie cătinel degustat țocăit
ca papilele gustative să intre-n delir
și damful simțit...
dar ce spun eu
la repezeală dat pe gât
mai mereu e scuipat
o știu și-mi zic să nu mai scriu poezii
mereu ca fumătorul înrăit ce cu jurământ
seară de seară se lasă de fumat

e dimineață și tâmpla e zmeuriș încărcat
ce mă așteaptă fructe coapte și parfumate să strâng...