corbul memoriei se așază pe brațul unui ciot de lemn
aici e cartierul celor de mult uitați
celor de mult plânși
celor de mult însoțiți într-o lume de psalmi

când păsările rotesc cerul acestora e semn că
ne văd ne aud și ne cheamă la ei în trecut

un loc liniștit care se lărgește tot mai mult
până acolo unde cerul învelește pământul
cu giulgiul lui de nori și sori
căci fiecare dimineață are răsăritul ei și oamenii ei
clocotul unei alte inimi și-al unui alt început
mereu un apus ca un animal doborât de foame

nici clopotul satului nu mai e tras de limbă
să ne amintească despre ei
chipurile li s-au șters nu ne pricepem la restaurări
umbrele tufelor de trandafiri mai suflă uneori praful uitării
s-au adâncit în ierburi s-au făcut tot mai mici
abia îi mai zărim în lumina propriei conștiințe