Pe scara de la intrarea în ființa mea
am tot cărat diverse să-mi umplu
interiorul moștenit genetic.
Obosit uneori, sau plictisit,
mă așezam pe fotoliul ideilor
cenzurate și necenzurate.
Dansul lor invocat arbitrar,
în costumele stărilor de moment,
ritmau lasciv secretele bucuriei,
nebunia pasiunilor, tristețea,
speranța și dezamăgirea.
Nuduri amăgite de fantome,
în alegorii provocatoare,
îmi modelau artistic imaginația tăcerii.
Priveam existența cum îmi dansează
tânără, pe scena interiorului meu,
eliberată de ochi străini.
Dar mai târziu,
eram satir printre bacante și nimfe,
subconștientul exulta frenetic,
vibram în dans metafizic.
Tragediile aticilor greci nu m-au iertat,
Acum, sunt doar cu tine
să ne trăim legenda dansului comun:
casă, serviciu, telefoane, metrou, t.v.,
târguieli și câte un sărut de noapte bună.
Eu nu regret, dar tu?