Odihnesc pe o bancă-n parc,
tinerii se sărută,
acum e timpul, el nu iartă pe nimeni,
se crapă mugurii de înfrunzire,
răbufnește din latență seva
și e loc potrivit.

Oamenii trec și privesc veseli
la năbădăioasele porniri discrete
nu s-au pierdut în uitare
și totul e un scenariu real,
câțiva copii se aleargă pe alei
și rârd cu subânțeles.

Plec și număr pașii până la stradă
fac unele socoteli,
consider că e bine cât m-am plimbat,
trebuie să fac asta-n fiecare zi
ca obișnuință.

Nu mă mai grăbesc,
fac totul cu o măsură sincronizată
ca un ceasornic pus să declanșeze
desfășurarea normală a unui eveniment
la care particip.

Clipele nu se opresc la o șuetă cu femeile,
trec în fugă și le fură în fiecare zi câte ceva
până le vine să nu se mai privească-n oglindă,
dar nu rezistă și caută remedii.

Înțeleg că e o fugă de prezent,
intâmplări nedorite se succed,
de fapt alergi printr-un labirint,
îi cauți necontenit ieșirea,
dar o găsești prea târziu.