nu pătimi, femeie, umbra-n veste
lumini în nunta apei cât coboară
acolo-i moarte-nfrântă, bunăoară
cenușii de ființă din poveste.

să verși din văz tristeților povară
spre a vedea-n adânc de căi celeste
în munți sisific să nu urci pe creste
de piatră gând, incendiat de seară.

și noaptea se va coace-n întuneric
dar tu tenebra-n sân să nu dezmierzi,
deasupra-i luna-n licăr cadaveric.

iar fructele păcatului ți-s verzi
așa că dă-mi sărutul tău himeric
din brâul noastru frunza să o pierzi.