era o liniște de seară de toamnă,
Dumnezeu împărțea harul său în ochii cârtițelor

am spus bună seara și m-am simțit bătrînă,
fiindcă omul căruia îi dădeam binețe semăna cu mine,
poate fiindcă era tînăr,
și poate fiindcă eu privisem cerul de deasupra lui
multe toamne de-a rîndul,
pînă cînd din cer căzuse lumina piezișă peste gîndurile lui:
același copac noduros, aceeași casă dărăpînată,
aceeași iederă uscată agățată de vinele zidului,
aceleași iubiri nemărturisite sau neplăceri ascunse
sub idealuri tocite de înțeles, sub convenții și rituri

l-am privit în ochi și am suspinat
precum nisipul în care forfotesc gîngăniile mării -
fi-voi cîndva și eu ca el, ca omul acesta tînăr
de care mă leagă un pod de brațe și doi miri care trec pe dedesubt?

era seară grea peste luciul stins al cerului,
nu aveam nevoie de nimic decît să privesc prin ochii cîrtițelor