de la fereastra dinspre apus
a apartamentului meu de la patru
privesc depărtarea și-mi pare
că sunt Ulise sus pe catarg
sperând să zărească Itaca

la mine a fost o mare risipă de fulgi
pe dealurile din jur e-o rece încremenire de alb
pufoasă ca o tăcere adâncă
în ea pe tine te văd țesând și destrămând
iar și iar pânza cu urzeală de gând
și bătătură
jârghiuți de cuvinte
sperând și sperând...

printr-o spărtură de nor
soarele luminează costișa de deal
mi se năzare că văd urme de pași coborând
inima o ia razna
nu te vede dar știe că ești tu camuflată
în straie albe să nu te știe nimeni că vii
îți strig cu toată tăcerea: așteaptă că vin
pe costișă să ne întindem
îngeri făcând pe zăpadă
să credem că zburăm din afară în noi
clipa să ne fie bucla de timp
în ea
noi fericiții copii de-altădată...