ceasurile erau rezemate de zidurile clipei
în interiorul zidirii de veac,
alunecam pe zăpada visării,
capete de ghiocei se zvârcoleau prin văzduhul unei ierni imediate
pe alocuri în făptuire deja, la jumate
toate acestea vi le spun în sens unic
de a da dependență de mâine,
fără a ști sevraj de speranță
sau cum o mai veni toată această (i)logică
a destrămării de morminte,
a subțierii de eternitate suficient
să intre acolo fără moarte existent,
dintr-o vreme ce țese-n palme rugăciunea
cu buze lichefiate de cuvânt călătorind către odaia Domnului
să ne spălăm în Iertare, uzi de flacără în interior,
dedesubtul fructelor de sânge
cu sălaș în arbori de umbre,
sentimente ce plagiază fericirea;
toate acestea vi le spun în sens unic
de-a recunoaște că-s viu
deși poemul acesta mai adaugă un mormânt și o cruce
și tocmai ce vă zisesem în haosul hârtiei, dintâi,
înveșmântat în cerneală,
despre viața ce trece fără moarte-n etern
ca-n inversul Nașterii Domnului

Moarte! Fecioară zămislitoare de Oameni...