de-aș putea,
aș condamna iarna
în contumacie la exil,
la domiciliu forțat în nordul extrem,

e prea mult pentru firea mea temperată,

ziua asta și-a fracturat un picior,
ziua de ieri și-a scrântit mințile,
iarna nesfârșită
îmbolnăvește societatea vrajbei noastre
de gripă galopantă,
de antiromantism
și tembelism cronic
iar iubirea asta rece
abia își târâie picioarele reumatice
spre tribunalul
de primăvară.

oricum cele mai importante clipe
ale iernii au fost
primul sărut
și scrisoarea de adio,

oamenii ornamentali sunt despărțiți
mereu
de o stradă prea lungă
și înzăpezită de concurență
ca să mai alerg
după vise,

povestea iernii e povestea vieții,
un glonț rătăcit,
se termină apoteotic
într-o sclipire cosmică de cometă,
între primul și ultimul trăsnet
al iubirii,

văd o pasăre de lumină neagră,
așa că stingeți luminile
orașului
până ne vom întâlni din nou,
vă rog,
vreau să ajung acasă
pe întuneric.