privește-mă tăcut
când iarna e pe moarte,
nu ai voie să vorbești decât cu tine însuți,
și cu scoarța oarbă a copacilor,
poți face în sfârșit filosofia dezolantă
a unei agonii în tăcere,
ai timp să faci
apologia unei relații prea îndelungate
cu vremea,
apatică și insuportabilă
ca și iubirea prea plină,

privește-mă tăcut când moare iarna,
nu spune nimic,
sunt irascibil,
instabil psihic și insensibil,
vorbește despre tristețile tale
cu pereții pictați
în acuarelă de cretă,

eu nu mai sunt în stare să ascult
emoții,
doar buletinele meteo
și despre războaiele nucleare,

nu-ți faci bine ieșind afară
pe vremea asta,
e o mocirlă de oameni, mașini,
câini vagabonzi, știri false
și probleme sociale fără
soluții,

spitalele de nebuni sunt pline de idealiști
și alcoolici anonimi în depresie galopantă
care cerșesc calmante, îndurare,
drepturi și libertăți fundamentale
fără corespondent în realitate,
de la autorități mai bolnave decât ei,

oricum viața boemă s-a sfârșit în secolul trecut,
stai lângă mine
să așteptăm un fel de sfârșit
oricare ar fi el,
ne mai rămâne doar să sperăm
că pesimismul acesta morbid
și cronic
nu ne va trimite pe toți
într-o vacanță de iarnă
fără întoarcere.