În casa mea liniştea-i adâncă,ca un ocean,
Nimeni nu mai vorbeşte,nimeni nu mai cântă,
Veselia s-a dus despletită,cu furia pictată pe chip,
Singurătatea-i mută ca o stâncă,
Pe lângă gălăgia celor din jur neobosită.
Cei dragi s-au dus deodată,
Parcă s-au înţeles,la timp;
Unul s-a prăpădit, iar copiii au plecat după soartă.
Eu,am rămas în poartă, mută ca o netoată,
Vlăguită de puteri ca o moartă,căci soarta e soartă,
Iar crucea ei trebuie purtată ca un act de împlinit.
Singurătate,lacrimi ascunse sub pleoape vopsite,
False amăgiri,încă bine purtate...
Din casa plină cum era odată,
Doar eu fac gălăgie nevinovată,când vasele le spăl
Sau scutur aşternuturi,prăfuite de tăceri,
Iar minutele se zbat neobosite în timp,
Când ceasul mă deşteaptă pornit,
Să ştiu pe ce lume sunt.
Singurătate,apă fiartă, peste trup obosit,
Te voi purta cu demnitate,
În amintirea celor plecaţi
Şi a celor vii,care frumosul întreg poate l-au uitat,
Lăsându-mi scăldatul în băi de amintiri,sfinţite de soartă,
Căci cine se plânge de singurătate nu crede în Dumnezeu,
Nu crede în nimic.

30-08-2018