erai tot mai cosmică,
se vede, te adâncește lumina,
umbra deja
ți se întinde pe grumazul munților
de acolo nicăieri necăzând,
prăbușirea ta e o suire...
pe chipul tău (cel cu rânjet de frumusețe)
se apleacă noaptea părului de cerneală
șuvițe de-ntuneric acolo scriu,
penițe lungi de nălucă,
marginile existenței de a fi fără trup
eres, femeie, dumnezeie
încuiată-n altar de idee...
sanctificarea mizantropiei,
unsoare de blestem îți mânjea gura
pângărind încă sărutul...
pe limba acelui grai însă vremea
îți linge buzele pofticioasă
de dragoste și pâine de casă,
vinul acrișor o țâră
parcă mai pe omenește
în ocări se vâră...