cred că pe atunci ți-ai fost pus
toate speranțele
în mine,
eu abia învățasem să te țin de mână
împotriva destinului,
să stau drept într-o lume nevertebrată,

într-o zi m-am îndrăgostit de dansul nostru
deasupra pământului,
era ca un pas în doi
în stratosferă
spre o destinație nedefinită,

nu ne învățase nimeni despre primejdii,
lumea ne cenzura nevinovăția
prin pătrate de sticlă,
printr-un ochi de fereastră,

descifram rostul nostru în zodii,
în potcoave de cai morți,
printre pietre de râu,
în rotocoale de praf de pe drum,

abia învățam să te privesc
între patru pereți
dezbrăcată
de inocență,
eram doar niște copii mari
care voiau să urce
de mână niște trepte,
spre stelele
căzătoare.