da te-am iubit
în acele timpuri
imemoriale
în care amândoi
eram făpturi de aer
şi de tăcere
săream de pe un munte
pe altul
cu paşi elastici
și hotărâți
ne sprijineam de brazi
şi de nori
alergând alergând
lumea era diafană
şi fără de pată
niciun ochi
nu ne sulița
cu reproş
soarele apunea mai des
pe atunci
şi umbrele ni se alungeau
subțiate
până dincolo de zenit
căutând un ghețar
pe care să poposească
acolo e steaua polară
îmi arătai
înălțându-ți brațul
spre noapte
iar eu te priveam
plângând
plângând
vom mai fi vreodată
atât de fericiți
ca acum
când nu avem nimic
decât întunericul
și liniştea de granit?