în această singurătate numită lume
cu greu păsările mai înfloresc oamenii

la capătul cerului ca-ntr-un capăt de 117 bucureștean
crește vegetație sălbatică: pulsul meu alb rătăcit
în tricoul tău galben

!oamenii

s-au oprit
de mult n-au mai străbătut
Habitatul Copacului
nici sensul celui din urmă glonț
ținta perfectă: sternul anodinului

pentru că trup
pentru că NuDumnezeu!

prinși de câte un rest căutăm
suntem așa de influențabili
nimic original cu alură cosmică

ne aranjăm gândul similar cu cea mai recentă imagine
dintr-un album/ din plină irealitate

zidul avea dungi intrate în carne
drumul hoardelor neobosite de termite invadându-ne deciziile
această uriașă neputință de a ne desprinde de destin

așteptăm
sufleori la scenă deschisă
nu suntem siguri
nu deținem propriile cuvinte
nici măcar apocalipsa individuală

în această continuă lipsă de viață și de moarte
timpul nostru este momentul acesta de respiro
între 2 puseuri acute de Alzheimer
suficient de puțin cât o femeie să-și conștientizeze
posibilitatea de fericire/ gândul tragic
devenit aproape firesc al neatingerii ei

iată Pasărea!