ți-am învățat liniștea până în oasele tainei
schelet de umbre umblător
udat puțin de sângele de a fi
pe cale umbla goana
icoană în lumi de lumină erai
din sufletul tău făcut bucățele
suind în cocoașa întrebării

îmi creștea uimire în destinații de morminte
îmi erai astâmpăr pe zare
ochii îmi erau plini
de implozia în duh a frumuseții tale,
aceea ce făcea casă de piatră cu eternul
divinul venea, fruct de zbor
cu miezul pe ape

erai o noțiune despre tristețe
intrând în lacrima încovoiată-n destin
unde toate-s în flăcări ude,
nisipul de cântec și mâine nu e
pasărea are piept din pânză de moarte

nicăieri era o noapte astrală
noi ne uneam acolo nimicurile
într-o căutare ce ne ermetiza, devenind singuri

în rest, aceeași lume luminată de minciună,
de raze de-ntuneric rânced
sleindu-și untura în oameni

asuprit de adevăr
iar nu găseam cuvântul