enigme în tristul de ploaie strică umbra
încolțind o luciditate a morții în grădina luminii de-ntuneric
săpând la rădăcina minciunii fântâni de-adevăr
tu vii către a locui apa nimicului eu
vrând a urca acolo unde se coboară,
nălucă de sorgintea tăcerii
izvodită-n albul de sub strigătele poeților ești,
femeie fără truismele existenței,
cu rănile eternității,
în galop pe umbra ta din tristul de ploaie
pe glia visului meu treci fără poveri de-ntrebare
gândul doar mi se mai vopsește mirare,
duhul, bând clipa lângă nemoarte
din pipa cu fum fără timp cheamă scribul
să urce zidire pe unde se coboară
toată ploaia asta fără umbră,
asemenea fantomei tale de femeie...