îmi spui că timpul se scurge în neant
că degeaba întâlnirea noastră virtuală
dacă ea nu lasă dâre în realitate

și violetul se sparge de primul zid
crezând orbește în neconcretitudine
de nu cumva or fi convingerile mele personale

de nedestin îți este spaimă
de filele acestea nescrise ca și cum
„doar în felul acela” am putea intra în istorie:
ditamai anonimatul!

trăiești cu lumini de avarie
în grote rupestre te lași disecat de fantasme:
acești zei fără personalitate intrați la apă
în neputința lor de a săvârși miracole

o prezență străină însemnează locul
respirația sacadată ce nu-ți mai aparține
în această vale a plângerii niciun peregrin
nu sesizează inutilitatea smochinului prea-puțin-rodnic

toate sunt luate ca atare
miza: fericirea îngustându-se
prăbușindu-se asupra ta ca o capcană


îmi bruschez amnezia cu gesturi hotărâte:
cu certitudine... Dumnezeu nu aici este!