lucrul cel mai grav
nu este impregnarea în piele
această greșeală de suprafață
omisibilă printr-o concesie minoră

la o adică pământul însuși ar putea renunța la o manta-două
chiar dacă lupul își schimbă blana... năravul ba
și crezi că șerpii ieșiți din piei ajung printr-o reacție minimală
porumbeii pașnici invadându-ne umerii și singurătățile

sau poate că omul

omul se amăgește că astfel
va prinde măcar și o margine de eternitate
nefericit cum este... doar lacom... nepriceput
cu greu îi va mai da drumul uitând că
Frumusețea exclude stările precare de asediu

între timp

adevărul se va menține între limitele proprii „de aici și până acolo”
această secvență niciodată vizibilă cu ochiul liber al novicelui

gândurile vor intra într-un fel de travaliu
ne vom face că nu ne-am cunoscut vreodată
lașitatea ta îmi va impune
codul de onoare / cosmosul acesta
în lăuntrul căruia tu nu vei pătrunde vreodată!

vei lansa povești pseudoadevărate despre platoșele mele
despre orgolii... inconștiențe... atâtea nirvane subtile ignorate
te vor crede unii... alții… mai căzuți decât tine

fără să mă simt cotropită voi lăsa puzderia de ceruri
să-mi acopere golurile lăsate... aceste minireliefuri
susceptibile de a primi justificare estetică

fără cale de întoarcere către ale mele
vei înțelege... desigur... în felul tău...

mult mai gravă impregnarea aceasta
în identitate...