liniștea o găsești deasupra copacilor
acolo plutește și eternul dor
acolo asculți în tihnă cântecul izvoarelor
veșnicia albastră a zborului
și mai auzi cuvintele de clopot
ale părinților care nu te mai așteaptă
de o vreme în pridvor

deasupra copacilor
se adună visele de bronz ale oamenilor
care nu mai au lacrimi să-și crească copiii
nu mai au sânge să moară pentru țară
care nu mai au datini să-și învie strămoșii
și nici țărână să-și îngroape eroii

doar infinitul mai poartă pe aripi
absolute
stigmatul nemuririi lor

liniștea este aproape de ziduri
este undeva deasupra vremurilor
freamătă în piatra vechilor fântâni
în oasele caselor
în porțile mănăstirilor

liniștea coboară pe ape în suspine
și se preface în umbre de sfinți,
în șoaptele mamei
și în dor de părinți