copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
şi omul pe care nu l-am copilărit
preţ de mai multe veşnicii

continuumul acesta în care am intrat
şi am rămas neînstare să mă delimitez

cu mâna dreaptă în iarba stângă
şi ochii pierduţi într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbuşite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocaţia nimicului


[timpul intra în subtilităţi când eu
optam pentru privirea de ansamblu
din răsputeri încercând să mă furişez]

în sfârşit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopţii
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...

şi când am început să te iubesc... când te-am alungat
de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară
şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu


încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit
ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul
pentru viaţă