Când argintiu Orfeu atinge lira
Jelind în grădina de seară o moarte –
Cine ești tu, odihnă, sub pomi înalți?
Tânguirea-nfioară trestiile toamnei,
Izvorul albastru.

Vai făpturii subțiri a băiatului
Ce purpuriu se aprinde,
Vai mamei dureroase pe care în mantie-albastră
O-nvăluie sfânta-i rușine.

Vai celui născut ca să moară
Când nici n-a gustat înfocatul, amarul
Fruct al păcatului.

Pe cine plângi tu sub pomi amurgiți?
Pe sora, sumbra iubire
A unei sălbatice stirpe
De care ziua fuge cu vuiet pe roți de aur.

O, de-ar veni mai cucernică noaptea,
Cristoase.

Ce taci sub pomi negri?
Gerul de stele al iernii,
Nașterea Domnului
Și pe păstori lângă ieslea cu paie.

Lune albastre,
Ochii orbului se cufundară în grota de păr.

Un cadavru tu cauți sub pomi înverziți
Logodnica ta,
Roza de-argint
Plutind peste colina noptatică.

Hoinărind pe negrele țărmuri
Ale morții
Purpuriu se deschide în inimă floarea infernului.

Aplecată peste ape suspinătoare
Iată-ți soția: chip de lepră
Și părul ei flutură-n noapte sălbatic.

Doi lupi în pădurea întunecoasă,
Noi ne mestecarăm sângele în îmbrățișare de stană
Și stelele stirpei noastre căzură pe noi.

O, ghimpele morții.
Pali ne privim pe drumul Calvarului
Și-n ochi de argint se răsfrâng
Umbrele negre ale sălbăticiei noastre,
Râs groaznic ce gurile ni le zdrobit.

Trepte cu spini se-afundă în beznă,
Ca din picioarele reci și mai roșu
Sângele să curgă pe-ogorul pietros.

Pe valuri de purpură
Se leagănă argintiu-adormita, veghind.

Dar el s-a făcut un pom cu zăpadă
Pe culmea osuarului,
O jivină scrutând din rană purulentă,
Din nou o piatră tăcută.

O, suava oră astrală
A acestei cristaline odihne,
Când în cămara cu spini
Fața leproasă căzu de pe tine.

Noptatic răsună cântul singuratic de liră al sufletului
Plin de sumbru extaz
La picioarele argintii ale ispășitoarei
În grădina pierdută;
Pe lângă gardul de spini primăvara albastră înmugurește.

Sub sumbri măslini
Îngerul trandafiriu al dimineții
Iese din mormântul îndrăgostiților.


Traducere Mihail NemeÈ™