cu cât mă uit mai intens la vreun obiect
cu atât mi se șterge din vedere
mă învecinez cu ceea ce nu sunt
ating bucuria pe care nu o am
măsor golul întregului cu o umplere de inexistent
trăiesc nimicul descompus în preaplin
tăcerea mă trece drept pianină dezacordată
mă întreb dacă ce văd mă vede
respir nicăieriul de vară
izul inodor al unei dorințe refuzate
întorc pagini scrise ca și cum aș deșira literele
rămân cu nopți albe în mâini
ești forma ascunsă a iubirii
te strig și numele se întoarce ventriloc
alerg pe lângă o iluzie
și tot ce e de găsit mă negăsește