și totuși!
nu mă voi duce prea departe
de mine!


cireșul așa de impersonal pentru alții
rămâne-ncrustat intimității mele
grimasele lui în zăpezi... florile inundate
în iubiri nu întotdeauna ușor de purtat

fereastra închisă într-o lume
împuținându-se afectiv
dârele ei de sânge împreunându-se-n mine
presentimentul acela al trecerii
când mâna fărâmițată întâlnește timpul

chipul strămoșilor se adună!
toate acele tufe de trandafiri uitate în pământ
în rătăcirea bolnavă a omului
mult prea fricos să privească în sine

într-o doară îmi păcălesc spaima amiezii
cu albul cântecelor de rochia-rândunicii...
cu mireasma nepământească a măturiței-Maicii-Domnului:
eternele mele răgazuri în umbră-luminată-de-vie!

!calul de lemn săvârșește călătoria
de-o parte și de alta a lumii

mirosul pielii bronzate cu-nisip-și-iarbă zdruncină acum-ul
tăcerea sălciilor maschează poematic
tristețea podului peste învolburare de gânduri

!nu știam că se numesc petunii
erau florile-prin-definiție!

SUNT!


crăpăturile cu secetă ale cândva-lacului
păstrează miracolul inimii în lăuntrul noroiului
în fapt bucata aceasta de rană... pe care într-un imbold
o iau și o înfăș în frunză curată de brusture