fântâna ochilor tăi a înspăimântat toate lacrimile
oamenilor ce se închină la zeița tristeții
la cină mai înfuleci o bucată de moarte
adormind în brațele nopții

dimineața o întrebuințezi la speranță

asupra apelor cărnii însă
pletele tale de gând se apleacă asemenea unor sălcii,
pe ramul cugetării de Dumnezeu
înmugurește-ntunericul necredinței
nu cerceta, îți zic!
coboară din spinarea întrebării acolo

în coajă de minciună adevărul așteaptă existențe-n crepuscul
așa că tacă-ți mintea-n lumină,
sufletelor doar Dumnezeu le vine la interogatoriu

tăcerea e un obiect al gurii de obicei,
cu el îți astupi vorba neînțeleaptă

veneam la tine să-mi înfierbânți sângele rece, de șarpe,
mă serveai cu mere și dulceață
de-mi urla hipervascularizarea-n brâu
iar în piept inima îmi făcea gălăgie

dar din toate câte or mai fi fost
în vremea aceea ciudată
când îmi ziceai că miros a Ștefan
amintirea mi-e temnița pe viață
din verdictul timpului