Pământul e-o batistă cu lacrimi de mistere
și nu-ți ajunge viața spre-a te mira de toate
dragonul nemuririi în foaie flăcări scoate,
cuvintele de oameni în văzuri austere.
e Dincolo un astăzi de clipă ce-i întruna
dar cugetul acolo e doar paiangul orb
doar tresărirea pânzei i-aduce-n foame struna
tăcut în carne-i țipă și-i cântă-al setei morb.
purtându-ți poezia în nupțialul semn
în forma ta cea fixă aplauzi stih degeaba
ci tot la vânt în arbori tihnirii te îndemn
să-ntunece hârtia stiloul cu silaba.
în zile-acum în liniști o noapte de mai deapăn
la umbră de-al tău codru îmi crește-al serii jneapăn.