A intrat toamna în mine,
ca un spion a intrat,
mi-a răvășit gândurile,
dar n-a găsit nimic important,
doar o iubire ascunsă pentru ochii străini
și vreo câteva versuri pregătite pentru întâlnirea cu timpul.

Nici prin gând s-o alung:
semăna atât de mult cu primăvara iubită,
vreo câțiva cercei de frunze îi băteau în opalin,
soarele mima căldura, vântul îi dezlega poveștile
pe care le ascultasem de-atâtea ori
în mersul meu vremelnic prin viață.

Aș fi putut-o iubi cu mii de fiori,
de n-ar fi fost o tristă călăuză spre iarnă,
spre iarna aceea care estompează orice culoare
și-alungă tot ce-i viu la adăpost.

O ghiceam în orbitoarea-i stranietate
cum își caută culcuș de melancolii
în care să adaste până la iarnă,
când va pleca spre-a divulga timpului
ceasurile mele întoarse-n trecut
ca floarea soarelui spre iubitul de-o vară.

Mi se părea c-a intrat să-mi tulbure zadarul,
cu turma sa de tristeți pasagere.
Nu dădea impresia c-ar fi vreo spioană de elită,
nici o seducătoare de duzină.

I-am transmis un gând de aici. Și-a plecat
să caute alte suflete de spionat.