Cu ochii calzi, mirați, percepții mai slăbite,
Cu glasul tremurat și pasul poticnit,
Își duc poveri din ani, iar pletele albite
Ne-arată câte griji în suflet le-au mocnit.

Au îndurat corvezi, noian de sacrificii
Pentru copiii lor, s-ajungă „cineva”,
Și-au înfrânat dorințe, vise, poate vicii,
Și unii sunt uitați, în lume, undeva...


Și scad...sunt tot mai scunzi, copiii cu bastoane,
Cu dioptrii mai mari, cu riduri pe obraz,
Cu straiul perimat, cu bâlbe în consoane,
Bolnavi și gânditori, cer vieții un răgaz...


Și uită tot mai des, și te privesc cu teamă
Când nu pricep ceva, deși ai repetat,
Nu îi certa te rog, vei provoca o dramă,
Și simt că-s vinovați de cuget degradat.


Își mângâie albumul și-l răsfoiesc cuminți,
Neputincioși, căci mintea a șters necruțătoare
Și amintiri și oameni...cu lacrimă de Sfinți,
Își varsă slăbiciunea pe mintea trădătoare.


Niște copii bătrâni...nu vor să-i porți de mână,
Să îi hrănești, să-i culci, să stai la căpătâi,
Doar să-i mai suni și tu, baremi la săptămână,
Că de-or pleca tăcuți, copile, cui rămâi?