Orașul era un cer încâlcit de cabluri...
loc cu bârfe proaste...
un alter ego din vestul sălbatic...

Orașul era mort la revoluție
dar și viu în fiecare ungher.
Iacobini mânjiți și fără cullotes (!)

Orașul era chipul ei când visa
cu privirea pironită în tavan
și inima înțepată de pofte și lipsuri.

Orașul era chipul lui când dormea
cu capul în perna de catifea
peste care erau pete vechi de lacrimi...

Orașul era pantograful antic
pe sub care treceau tramvaiele
vechi, zgomotoase și reci...

Orașul era surâsul meu cuprins
de mediocritate și nebunie
între necunoscuți și gașcă!

În oglindă îmi studiam ridurile,
căutăm prin harta lor secretă
poate (Eu) să aflu ce am fost (?)

În duș priveam ploaia
din rețeaua de canalizare,
spălându-mă cu torentu-i de tandrețe.

Sub ploaia aia, mii de suflete,
parcă gâdilându-se într-o încleștare
pentru trupul meu senzual de urbe...

Apoi din gelul de duș se scurgeau pădurile tropicale,
închise de vreo mișcare ocultă
în vreo sinteză alchimică de dragoste...

Făcea spume roz și orbitoare,
din cap până-n balta de sudoare,
cu nămolul înmuiat de pe mine...

Rotocoale de praf, de departe,
adunate în jurul "magnețelului",
spre perpetuu nord...

Se scurgeau cu micul potop,
dezvelind statuia aurită
a poetului spălat de vise...