Am învățat frica de mic,
așa cum umbra învață curbele luminii,
cum câinele, fiecare șut,
cum foamea din coaste
învață somnul.

Vai, mamă! văleleu! și aoleu! și doamne ajută! cum te mai lauzi tu cu copiii tăi,
cum le mai închini tu altare,
cum mai ciugulești tu din palmele lor rupte
întocmai ca un porumbel șchiop de un zbor;

ah, cum îi mai plângi tu pe ei, lingându-le sângele,
cum îi mai mângâi tu pe creștet,
dar, vezi tu, creștetul ăla a crescut și vrea răspunsuri,
vrea răspunsuri, mamă, așa cum duminicile galbene din palmele tale
vor odihnă;

creștetul ăla de copil prostănac și cuminte
vrea răspunsuri,
vrea răspunsuri ca fiecare zâmbet fals care
ți s-a strecurat printre riduri.

Și dacă vreodată ne-ai iubit
așa cum frica iubește fuga,
și dacă vreodată ne-ai modelat la lumină,
și nu la umbră,
și dacă vreodată ne-ai mângâiat pe aripi,
și nu pe creștet,
și dacă vreodată ai crezut cu adevărat în noi,
precum sfoara în gât,
jură-te pe mă-ta, jură-te pe mă-ta
că toate sunt bune,
că toate sunt mame, surori,
și frați!