în mănăstirea vremii nezidită
de nefiind ți-s ochii veci, fecioară,
de hram în stih cu taină ce-mi coboară
născută dintr-un vis de stea cumplită.

și ou de clipă se înșiră-n sfoară
având esența-n liniști învelită;
la demiurg eternitate-n sită
e-n pasăre ce-n ultim cântec zboară...

iubirea ta-mi aleargă prin aortă,
lumină-n sânge mi se face mult
la tine-n cețuri a senin exult,
pe gând corăbii șoapte-n miez transportă.

și mai era și-o noapte ninsă foarte
de o trezie către vămi de moarte...