Scânteia revoluției,
roșul de toamnă
în mijlocul
unei străzi
năpădite
de niciundele
zărilor nocturne,
se aprinde în catedrala memoriei
tinerelor
aripi încordate
de dor.
(Niște) pui proaspeți
din găoace,
silabisind cotcodăceala
din jur,
suntem...
Parcă dornici
de a reveni
la liniștea oului
din care ne-am clocit...
Parcă susurul
de șarpe cu pene
se prelungește în întuneric,
lovindu-ne palpitațiile
poliritmic, electrizant,
sudoare sardonică
pe palmele și frunțile
noastre, inumane,
de păsări hoinare,
peste mări și țări,
prin basmele buneilor
care își curățau obrajii
văzându-și nepoții
ca prin vis,
după coșmarul marțial
care a susurat
prin crivățul
unei omeniri
de pufoși
melancolici,
iar,
felinarele selenare,
prea chioare
pentru niște lacrimi goale,
îndrăgostite
de motoarele electrice
pe care le îmbracă
în table lucioase,
se tânguiesc, solemn,
către un timp
când erau imaginație,
când orice ram gros
le-ar fi urcat spre cer
pentru a face strajă
unor ulițe neguroase,
mâloase și rele,
pe care s-au chinuit
pașii buneilor,
și bunicilor,
căutând
ziua de mâine...