până atunci moartea fusese ceva suspect, departe de mine, murdar,
toți care mureau erau străini și-atât.
ba mai mult, chiar mi-era teamă că m-aș putea pricopsi
cu vreo infecție, ceva, o boala transmisibilă
și aș putea muri repede dacă voi sta aproape de-un mort
sau de-un mormânt.
școlile predau socialism, materialism dialectic,
cum religiile sunt pură șarlatanie
îmi știam viața de până atunci irosită,
la facultate mă bălăceam deja a doua oara-n anul III, simțind
că am uitat să înot și că mă paște un înec la mal, ca să fie
mai spectaculos, nu așa oricum,
iar singurul pod pe care putusem să-l ridic
peste prăpastia dintre mine și-o altă inimă
se dărâma, bucată cu bucată, cu normă zilnică obligatorie
sub ochii mei măriți de groază
dar, fascinat de magia dezastrului, mă încăpățânam
să nu schimb nimic.

alegeam mereu femei puternice, orgolioase, inteligente, inaccesibile
iar căutarea altor și altor moduri de a le respinge,
de a le face să sufere, mi se părea
un examen zilnic pentru NASA;
cercetam totdeauna cărțile cel mai greu de citit
doar pentru că erau dificile,
nu iubeam Bucureștiul,
mi se părea plin de oameni grăbiți, superficiali,
învățând pe sponci tot ce era la modă,
dar niciodată cu capul lor,
făceam mișto de bucureșteni... mai mult, mi se părea drept
să spun că orașul era făcut din celelalte orașe, din visele lor
și nu era de bine să vii în capitală pentru a deveni celebru.

*
mi-aduc aminte zilele ciudat de calde din acea iarnă,
urma vacanța
aducând cu ea iluziile
construite din cărămizile de Lego-cărți,
zid împrejurul propriului adevăr și amânam să merg acasă,
dar citind romane despre dictaturi sud-americane,
vedeam ca într-un vivid dream cum liderii supremi
primesc un „escu” la sfârșitul numelui,
ca pe cea mai firească metamorfoză
buimac și furios într-o iarnă neverosimil de caldă
aflasem despre Timișoara și simțeam că va urma ceva,
ca un trăsnet...
așa c-am ales să stau în București pe 21, în centru,
cosându-mi pe viu pieptul plesnind de revoltă,
lup flămând, eliberându-mă de frică:
cu inima vărsată pe străzi,
aveam să văd țesuți pe caldarâmul după-amiezii
primii morți
sanctificați de șenile și gloanțe.
am căpătat, în sfârșit, pentru prima oară glas,
pierzându-mi vocea apoi în sălbăticia revoltei,
scuipând din mine otrava depusă în ere geologice ale neputinței
și furia umilinței de până atunci...
apoi am obosit, descătușat...

noaptea,
timpul preferat al tirului primitiv socialist pentru ucis,
deschidea criptele pentru morții trecuți deja pe o primă listă
așa că m-am întrebat rece, pentru prima dată,
dacă vreau să mor sau nu...
simplu!

dar mă vedeam scriind vorbe de dragoste într-un dosar de securitate
în fața unui gras cinic
care asculta cu foreze înfipte în aorta mea
fusesem un ratat până acum, aveam un rahat de destin,
vedeam peste tot... mi-am răspuns că moartea ar fi prea ieftină,
o dejecție peste ceva sublim
simțeam că va fi acum o cauză prea mare,
iar răspunsul meu a fost un încăpățânat nu.

m-am întors noaptea la cămin
și-un securist m-a întrebat unde am fost
am mințit spunându-i c-am fost la rude
și l-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva
mi-a spus aproape prietenește
ca și cum i-ar fi păsat dacă trăiesc sau crăp,
că ceva s-ar putea să se întâmple zilele astea
și mi-a dat drumul.

*

de ce m-am întrebat dacă merit să mor de 21?
de parcă moartea ar fi ceva pe merit...
de-acum voi avea un lent calvar:
să mă vindec de sarcasm și necredința din mine
și-apoi de-a altora, să-mi găsesc gândurile
care,
dacă nu mă mai fac martir,
mă fac cel puțin să respect sufletul autentic.

am aflat că sunt viu și că trebuie să arăt urgent asta
nu, nu mai fac mișto de bucureșteni
și dacă nu știam ce înseamnă icoanele,
atunci se cuvenea să încep să aflu,
să mă rog până încep să înțeleg.
am primit suferințe,
le-am luat în cârcă apoi pe vreme de ploaie și urlet,
le-am adăpostit în ventriculul stâng
să-mi țină de frig și eu să le țin de cald
și uite așa am început să înțeleg icoanele vii:
de pe stradă,
din case,
din cărți de istorie, de pe ziduri de biserici...

și-am început să iubesc Bucureștiul.