Într-o seară a săptămânii trecute
cântecul îmi înfiora trupul obosit de întuneric,
orice mișcare căzută din copaci ori nori
îmi tulbura apa în fântânile dorului de casă
și auzeam în urechi vuietul mării în scoici
când pe faleză o femeie s-a răzlețit de oameni
speriată de gândurile care-i macină conștiința
și cu o emoție netezită între galben și albastru
zâmbește luminilor care îi pătrund în suflet
și-n amfora sufletului ei păstrează iubirea proaspătă
ca pe o durere pe care n-o vrea să înflorească.
În solul arid și-n anotimpul sărac în ploi
vine o noapte blazată cu obsesia mării,
un țipăt al păsărilor de noapte speriate
și orașul îmi pare decolorat de sentimente
ascuns într-un abur care fuge după iluzii
unde singurătatea se hrănește cu tristeți
și mersul femeii auzit numai de meduze
trece peste apele nopții și ajunge acasă,
îi deschide ferestrele și simte luceferii reci
cum îi mângâie umerii albi cu aripi celeste.